“Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor (..) și trec rareori de la vorbe la arme, însă astupă gura semeaţă a potrivnicului cu ciomagul, cu bâta şi cu pumnii. (…) nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi. Chiar şi numele meşteşugurilor cele frumoase şi ale ştiinţelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea şi atunci când vor să laude învăţătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învăţătură. “

Cu siguranță că vă sună cunoscute vorbele citate mai sus; iar dacă mai aveți dubii la cine se referă am să încerc să continui povestea lor cu un alt fragment: “Sunt glumeţi şi veseli; ceea ce au în suflet le stă şi pe buze; dar, aşa cum uită uşor duşmăniile, tot aşa nu ţin multă vreme nici prietenia. (..)  Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospeţe, uneori de la al şaselea ceas al serii până la al treilea ceas după miezul nopţii, alteori şi până ce se crapă de ziuă, şi să bea până ce varsă. Pe străin îl primesc cu faţa voioasă, ca şi când le-ar fi frate sau altă rudenie. Unii aşteaptă cu masa de prânz până la al nouălea ceas din zi şi, ca să nu mănânce singuri, îşi trimit slugile pe uliţe şi le poruncesc să poftească la masă drumeţii pe care îi întâlnesc. „

Acum cred că a devenit destul de clar cine este descris în fragmentele de mai sus. În urmă cu exact 305 ani apărea „Descriptio Moldaviae” operă a domnitorului cărturar Dimitrie Cantemir, iar astăzi mai mult ca oricând lucrarea sa este la fel de valabilă, mai ales când autorul pune într-o lumină prea puțin favorabilă năravurile și felul de a fi ale poporului din care el însuși face parte. Dar, cum e nevoie ca din când în când ca cineva “să ne spună verde în față“ cum și cel fel suntem ca popor, cred că Dimitrie Cantemir a făcut un lucru de toată isprava. Păcat că uităm repede dojana domnitorului și schimbăm prea puține la felul nostru de a fi ca și popor.

Interesant e că lucrarea a fost scrisă la cererea Academiei din Berlin, al cărei membru de onoare era Cantemir din 1716; cu alte cuvinte alții erau interesați să ne cunoască cine suntem și pe ce meleaguri trăim și nu a fost neapărat o izbucnire patriotică a domnitorului moldovean. Lucrarea are mai multe părți tratând în mod egal, geografia, istoria, religia, limba, obiceiurile și felul de a fi al poporului. Faptul că a fost scrisă în latină a ajutat la răspândirea ei, dar noi o vom citi în propria limbă un secol mai târziu, prin 1825.

Și dacă credeți cumva că descrierea caracterului poporului se limitează doar la moldoveni vă invit să citiți și următorul fragment: “Odată s-a iscat sfadă dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai mari beţivi. Cei ce se luaseră la sfadă au mers pe podul de la Focşani (la hotarul dintre Moldova şi Valahia), unde atâta s-au sfădit amândoi cu paharele până când valahul a căzut jos de prea mult vin ce băuse. Drept plată pentru izbînda lui moldoveanul a fost dăruit de domnie cu boieria.“ De unde reiese, fără doar și poate, importanța întrecerilor, nu neapărat cavalerești, încă din aceea perioadă dar mai ales a potențialului câștig care te aștepta dacă învingeai.

Ne învrăjbim unii cu alții și uităm că suntem toți români, indiferent unde am alege să ne trăim zilele. Nu ar trebui să fim în război între noi, pe nenumărate motive și trezind patimi enorme, ci din contră ar trebui să valorificăm potențialul nostru ca popor și să tragem cu toții la aceeași căruță: România. Sunt convins că nu e ușor nici pentru cei ce au ales să plece, dar nici pentru cei ce au rămas. Dar dacă alegem să plecăm cu toții, cine va mai rămâne oare aici?

E momentul să depășim simpla mentalitate a lui “merge și așa“ și să ne folosim experiența noastră de viață în beneficiul întregului și nu a individului. Să continuăm să fim ospitalieri dar să știm și cu cine să o facem.

Și până mâine cu siguranță că nu veți uitați vorba poetului nostru național Mihai Eminescu: „Toate-s vechi și nouă toate!/Vreme trece, vreme vine.„

Alexandru PETROVICI
Share This