Cinematografia românească obține cel de al treilea ,,Urs de aur” pentru filmul lui Radu Jude ,,Băbărdeală cu bucluc sau porno balamuc” (Bad luck banging or loony porn), după triumful din 2013 cu ,,Poziția copilului” a lui Călin Peter Netzer și 2018 cu ,,Nu mă atinge-mă” al regizoarei Adina Pintilie, la care putem adăuga succesul aceluiași Radu Jude din 2015 care a obținut ,,Ursul de argint” pentru ,,Aferim”.

Subiectul de o mare actualitate, cel al parasocietăților virtuale, care dezvăluie adesea două fețe diametral opuse ale aceleași lumi, una reală, în care toți suntem supuși greșelilor și experiențelor de viață și una virtuală în care toți devenim moraliști, judecători sau executori. Intensitatea subiectului este direct proporțională cu frustrările și lipsa de educație civică, filmul poate fi înțeles și ca un fel de rupere de umanism pentru a ne scufunda într-o utopică perfecțiune etică.

Deși de foarte multe ori aceste povești  se desfășoară sub semnul tragicului anost, verificându-se peste tot în lume, Radu Jude a reușit să așeze pe o suprafață de refracție o temă des întâmplată în mediu on line, alternând ironia cu drama, cu grotescul situațiilor, cu absurdul mentalităților obediente, cu comicul de situație, dar mai ales  cu paralelismul viu dintre lumea ,,acuzatului” și cea a ,,acuzatorilor”.

Consider ca fiind genială ideea lui Jude de a urmări eroina filmului său, o profesoară supusă rutinei meseriei sale, pe străzile Bucureștiului, făcând astfel o comparație între degradarea fizică, morală, culturală al locului unde aceasta trăiește și  încălcarea pretențioaselor standarde morale pe care lumea din jurul ei le impune în mod artificial.

Sigur, nu trebuie să generalizăm, starea de ghetou sau degradare există peste tot în lumea, mai mult sau mai puțin extinsă, și nu scutește nici cea mai dezvoltată societate, dar în acest context paralela este bine venită, este un atac direct la adresa snobismului intelectual.

Ema, dincolo de a fi un cadru didactic este o femeie, cu o viața personală pe care ea o vrea mai puțin monotonă și liniară. Nefericirea face ca un video filmat în timp ce avea relații intime cu soțul ei să ajungă public în lumea on line.

Până atunci despre eroină (și o numesc eroină pe bună dreptate), se știe că repetă aceleași gesturi cotidiene, merge pe aceeași stradă, bea cafea, privește aceleași vitrine kitschoase, repetă aceleași monotone scene zilnic. Sugestiv mi se pare și acel graffiti cu ,,Lupul alb, spiritul dacic” alături de vitrine cu manechine goale, mașini parcate aiurea, înjurături, afișe cu tentă culturală…Și în toată această vulgaritate ea își pierde o singură dată orientarea, greșește o singură dată, cu acel video erotic, suficient pentru ca în ochii și mintea semenilor tot acel vacarm insidios care îi înconjoară să își piardă conotațiile, transformând un om în paria de care au atâta nevoie cei subjugați unui trecut nefast , de care nu sunt vinovați dar de care nu se pot elibera, pentru a-și elibera propriile conștiințe.

Leit-motivul, cheia acestei înfruntări este reușita cea mai mare a peliculei lui Jude… este ,,sentimentul de vină”: teama perenă de a nu greși, de a nu fi supus vreunei pedepse, obsesia unei moralități superficiale și obstrucționiste până la extrem.

Comunismul, relațiile dificile dintre părinți (mereu cu un pas în urma vremurilor) și copii (mereu cu un pas prea înainte, poate dintr-o  disperată încercare de a compensa timpul pierdut spre civilizație), chiar și vina pentru Holocaust, dependența de șefi (spre final se înțelege că persoana cărei Ema îi duce flori este directoarea școlii unde lucrează), patriotismul descompus, limbajul vulgar, religia folosită ca formă de propagandă în orice, toate de domeniu public, toate aflate la vedere, toate acolo…nimeni nu pare a le observa, toți sunt cu ochii fixați pe un video erotic, ajuns accidental pe rețelele de internet.

Ajunși la acest punct filmul nu mi se mai pare o satiră ci o radiografie al unei societăți, cazual aici al societății românești,  dar conceptual cred că se aplică tuturor societăților. Ceea ce reușim să ascundem despre noi facem să treacă drept moral, ceea ce nu reușim să ascundem considerăm  imoral, mai ales dacă îi privește pe ceilalți.

Filmul lui Jude devine astfel un mesaj, unul pe care eu îl adresez mai departe întregii omeniri, nici măcar cu o replică originală, ci cu una dintr-un alt film: ,,Huston, cred că avem o problemă!”

Maria Stela MARIN
Share This