Calendarul arhaic al poporului nostru cuprinde o mulțime de taine și obiceiuri strâns legate de preocuparea de bază din totdeauna a românilor, agricultura. Ziua celor 40 de Mucenici se suprapune peste o zi cu o denumire și semnificație mult mai veche, și anume Ziua Șarpelui. Poate vă mai amintiți de la orele de istorie forma steagului dacilor cu cap de lup (totem tradițional al vechilor europenii, reîntâlnit și la romani care îl preiau de la vechii etrusci) și cu corp de șarpe (un alt animal cu valoare totemică pentru daci). Așadar, din perspectivă populară azi este și Ziua Șarpelui, animal despre care se spune că iese de sub pământ în această perioadă a anului, marcând începutul anului agricol tradițional.

De altfel prin părțile Bucovinei, se păstra obiceiul, relatat de Simion Florea Marian la începutul secolului XX, ca în această zi să se scoată plugul și să se meargă la arat. O dată ieșiți în ogradă, stăpâna casei vine și binecuvântează animalele, stropindu-le cu un mănunchi de busuioc cu apă proaspătă din curte și cu agheasmă. După ce animalele înjugate la plug  și plugarii sunt stropiți și tămâiați, apa rămasă este vărsată pe picioarele boilor, care sunt hrăniți cu pâine și sare. Poate că vă întrebați de ce gospodina casei face lucrul acesta și nu ca în alte părți preotul. Prezența feminină în acest ritual este doar o dovadă în plus a vechimii acestuia, putând afirma fără a fi acuzați că am greși, că obiceiul își are rădăcinile în perioada matriarhatului. Preotul s-a substituit stăpânei casei doar mai târziu, o dată cu creștinismul.

Ziua de azi este sărbătorită de toți oamenii care nu au nume de sfinți, iar printre credințele vechi ale poporului român se spune că mucenicii ne scapă de patruzeci și sute și mii de necazuri. Tot astăzi se ard toate gunoaiele de prin curte ca să vină primăvara mai repede; copii ieșeau la soare și băteau cu bețele în pământ, ca acesta să se dezghețe, să intre gerul și să iasă căldură, să crească iarba verde din nou.

Cei ce cresc albine, scot stupii afară, se curăță de fagurii uscați și se ung cu zeamă de rachiu și de mucenici, pentru ca să se înmulțească albinele și mierea.

Tot azi sunt semănate diferite legume, crezându-se că acestea nu vor fi mâncate de viermi sau omizi, iar plantele vor rodi înșeptit și vor avea un gust mai bun ca niciodată.

Ziua de Mucenici are și un caracter oracular în ceea ce privește vremea. Se spune că așa cum va fi vremea de azi, așa va fi 40 de zile și dacă va bate vântul, acesta va bate până la Sfântul Gheorghe. Dacă îngheață în noaptea spre 40 de Sfinți, atunci va mai îngheța încă 10 nopți până se va desprimăvăra, iar de va ploua va ploua și în ziua de Paște.

Și bineînțeles toată lumea știe deja că azi se beau sau se dau de pomană patruzeci de pahare de vin sau de rachiu. Sunt convins că aceasta este și cea mai populară tradiție a zilei printre români.

La patruzeci de mucenici se fac mai multe feluri de copturi, care se împart în amintirea celor ce nu mai sunt printre noi. Se fac colaci în formă de om cu cap, care se ung cu miere și se presară nuci pisate. Acești colaci se numesc brânduși, bradoși, sau sfințișori. Afară de acești bradoși se face unul mai mare, în formă de om, cu gură, urechi, nas, dar orb, numit Uitata. Acesta este făcut pentru pomenirea celor care în timpul anului au fost uitați.

Nu întâmplător azi se comemorează Ziua Deținuților Politici Anticomuniști; cei mulți și adeseori uitați. Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, în cele 44 de penitenciare și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici au murit 800.000 de români. Practic toți cei ce au făcut România Mare în 1918 și au contribuit la dezvoltarea interbelică a țării noastre și-au găsit sfârșitul bolnavi și uitați în închisorile comuniste. O întreagă pleiadă de oameni de cultură, doctori, profesori universitari, mici antreprenori ai vremii au pătimit pentru ceea ce au înfăptuit: prosperitate pentru ei și pentru țară.

În afara calendarului tradițional, azi se împlinesc 57 de ani de când guvernele român și italian au decis ridicarea la rang de ambasadă a misiunilor lor diplomatice de la Roma, respectiv București. Relaţiile oficiale româno-italiene datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea când la 21 aprilie/3 mai 1873, s-a instituit prima agenţie diplomatică română la Roma. La 2 februarie/14 februarie 1879, a fost aprobată Legea suplimentară pentru înfiinţarea Legaţiei României la Roma. Italia a recunoscut, la 24 noiembrie/6 decembrie 1879, independenţa României şi a hotărât numirea unui ministru plenipotenţiar la Bucureşti. În timpul celui de-al doilea război mondial, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări nu au fost întrerupte.

Și până mâine cu siguranță că nu veți uitați vorba poetului nostru național Mihai Eminescu: „Toate-s vechi și nouă toate!/Vreme trece, vreme vine.„

Alexandru PETROVICI
Share This