Despre personalitatea și opera vastă a lui Mircea Eliade e greu să vorbești fără admirație și venerație. Filosof, istoric al religiilor, profesor, scriitor, Mircea Eliade s-a născut la Bucureşti, la 13 martie 1907. Până în 1914 familia (părinţii şi sora lui) s-a mutat de mai multe ori la Tecuci, dar în acel an s-a aşezat definitiv în capitală, pe strada Melodiei (azi str. Radu Cristian nr. 1), aproape de Piaţa Rosetti, unde Mircea a locuit până la maturitate.

Şcoala primară a făcut-o pe celebra deja stradă Mântuleasa din București, iar liceul la “Spiru Haret” unde a fost coleg şi prieten cu Arşavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica, Barbu Brezianu care vor deveni la rândul lor mari oameni de cultură. Eliade era interesat la acea vreme de ştiinţele naturii şi de chimie, dar şi de ocultism. Citea de pe atunci foarte mult – spre disperarea tatălui său, îngrijorat de vederea lui slabă – mai ales Honoré de Balzac, Giovanni Papini, precum şi studiile antropologice ale lui J. Frazer. A învăţat italiană şi engleză, dar şi persana şi ebraica. Şi-a descoperit devreme pasiunea pentru filosofie studiind lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius şi Epictet.

La 27 aprilie 1927, la Florenţa, are loc întâlnirea dintre Mircea Eliade şi idolul adolescenţei sale, Giovanni Papini. Discuţia dintre cei doi, ce are loc în casa lui Papini, este consemnată într-un articol apărut în „Universul literar”. Interviul dintre Mircea Eliade şi Giovanni Papini s-a desfăşurat într-o atmosferă caldă şi primitoare, iar publicarea acestuia în presă a stârnit critici şi controverse. De altfel Eliade a menţionat și în Memoriile sale cât a fost de emoţionat când a primit un răspuns de la faimosul italian”  Și tot în Memorii, Mircea Eliade notează despre emoţia dar şi „dezamăgirea” acestei prime întâlniri cu Giovanni Papini: „Dorisem atât de mult această întâlnire, visasem la ea de când ştiusem că voi ajunge la Florenţa, încât, într-un anumit fel, m-a dezamăgit, – deşi mi-era peste putinţă să spun de ce. Poate pentru că îmi văzusem visul cu ochii. Nu puteam spune că mă aşteptam la altceva. Papini era exact aşa cum mi-l închipuisem şi mă primise mai amical decât îmi îngăduisem vreodată să sper. Dar când am ieşit din casa lui nu-mi venea nici să chiui de bucurie, nici să plâng de emoţie. Dacă cineva mi-ar fi spus asta cu câţiva ani mai înainte, când descoperisem Un om sfârşit, nu l-aş fi putut crede” (ELIADE, 1991, Memorii).

Tot în cursul primei vizitei sale în Italia, Eliade îi va cunoaște printre alții și pe Ernesto Buonaiuti, cunoscut istoric italian al religiilor, unde este impresionat de vastitatea bibliotecii sale, dar și pe Vittorio Machioro,profesor universitar, directorul Muzeului Național dar și cunoscut autor al unor cărți despre orfism.

Prima sa lucrare a fost publicată în 1921, Inamicul viermelui de mătase, urmată de Cum am găsit piatra filosofală. Patru ani mai târziu, Eliade şi-a definitivat volumul de debut, autobiografic, Romanul adolescentului miop.

Începând din anul 1957 Mircea Eliade s-a stabilit la la Chicago ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea “Loyola”. Reputaţia sa a crescut foarte repede, în fiecare an, cu fiecare publicaţie în parte şi a primit mai multe doctorate honoris causa.

Titular al catedrei de istoria religiilor la această universitate din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor, Mircea Eliade este autorul a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a peste 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite. De altfel Mircea Eliade este și cel mai tradus scriitor român din toate timpurile.

Și până mâine cu siguranță că nu veți uita vorba poetului nostru național Mihai Eminescu: „Toate-s vechi și nouă toate!/Vreme trece, vreme vine.”

Alexandru PETROVICI
Share This