Iubim Italia pentru că Dumnezeu a condensat în Peninsulă mult prea multă frumuseţe naturală, mult prea mult gust artistic şi mult prea multe straturi milenare de cultură. Dar în Italia ne simţim mult mai la noi acasă decât pe alte plaiuri neromâneşti pentru că în acest spaţiu sufletul nostru se hrăneşte şi cu o limbă fără egal: e limba desăvârşită prin excelenţă, limba sonorităţilor vocalice, a bogăţiei lexicale, a poeziei, a operei lirice, a muzicii de orice fel. Pe scurt italiana este limbajul universal al armoniei. Iar nouă, românilor, accesul la acest dar de seamă ne este facilitat printr-un bonus cu totul deosebit, întrucât, dintre toate idiomurile romanice, din punct de vedere genetic, limba română este cel mai apropiat înrudită de italiană, mai precis de dialectele toscane şi centro-meridionale.

Tot ce denumim în italiană ne este mult mai familiar decât în alte limbi, datorită în primul rând latinităţii ce ne uneşte printr-o dublă  raportare la limba Romei antice: ca limbi ce mai întâi au moştenit fondul lexical de bază al romanilor cuceritori şi ca limbi ce mai apoi şi-au întărit osatura romanică iniţială printr-o puternică relatinizare,  cu alte cuvinte prin preluarea ulterioară, pe calea împrumutului cult, a multor cuvinte din latina scrisă.

Un număr impresionant de vocabule italiene, dintre care majoritatea panromanice, adică moştenite în toate idiomurile neolatine (cum ar fi portugheza, spaniola, catalana, franceza, occitana, sarda, retoromana) au păstrat nealterată sonoritatea etimonului latin şi se prezintă şi astăzi identice sau extrem de asemănătoare cu cuvintele noastre: capra, vipera, casa, osso, capo, unghia, vedere, frate, pastore, occhio, lupo, porco, barba, dormire, vecchio se pot înţelege perfect de orice român, chiar dacă nu a avut prilejul de a trăi într-un mediu italofon. Alte cuvinte moştenite prezintă însă  un tratament fonetic aparte, cum ar fi deschiderea unei vocale latine (croce, orso faţă de cruce, urs), diftongarea de tip toscan (fuoco, luogo, nuora, uomo faţă de formele noastre, mai fidele cuvântului latin foc, loc, noră, om), diftongarea de tip românesc (pâine, câine, a pierde, moarte, viaţă faţă de formele italiene mai conservatoare pane, cane, perdere, morte, vita), sau de exemplu pot prezenta acelaşi tip de diftongare, care în română este urmată şi de o rotacizare (miele vs. miere, fiele vs. fiere).

În două milenii de latininate, erodarea fonetică a unui cuvânt moştenit românesc poate fi foarte spectaculoasă şi doar etimologii pot reconstitui traseul inovaţiilor faţă de forma cuvântului latinesc originar, apărute ca urmare a unor sincope, palatalizări, disimilări, metateze  etc. De aceea  descoperim cu uimire înrudirea de necontestat, doar că mai puţin evidentă din punct de vedere formal, dintre atâţia termeni româneşti şi italieni, cum ar fi iepure şi lepre, a întreba şi interrogare, inimă şi anima, sau cheie şi chiave. Studiul etimologiilor ne poate revela evoluţii lexicale şi semantice  surprinzătoare, dar şi grăitoare pentru conexiunile adânci dintre latinitatea noastră dunăreană de cea italică. Astfel bătrân aflăm că vine de la latinescul veteranus, biserică de la basilica, mormânt de la monumentum, ţară de la terra, femeie de la familia, pădure de la paludem, sau pământ de la pavimentum.

Însă numai legăturile genetice dintre română şi italiană, ca moştenitoare directe ale latinei populare, nu ar face acum din limba Peninsulei o limbă atât de accesibilă nouă, românilor. Un proces puternic de relatinizare prin îmbogăţire lexicală din ceea ce de istoricii limbii au numit „superstratul cultural latin”, începe în Peninsulă încă de prin secolele XII-XIII, printr-un masiv aport lexical de împrumuturi culte din latina scrisă, denumind noţiuni şi fenomene predominant abstracte şi datorat în primul rând călugărilor cunoscători de limbi clasice de pe lângă marile biblioteci ale mănăstirilor şi apoi şi cărturarilor, filosofilor, teologilor, astronomilor, cronicarilor, poeţilor de pe lângă marile curţi princiare, care transcriau, copiau, traduceau şi comentau în italiana acelor vremuri cele mai importante scrieri latineşti şi greceşti, introducând şi adaptând astfel mulţi termeni preluaţi din limbile de cultură ale antichităţii. Este deci vorba de un nou strat de latinisme, care, spre deosebire de cuvintele populare, nu au străbătut veacurile în chip neîntrerupt, ci au fost „pescuite din nou” din surse scrise de latină, pentru a creşte şi a înnobila vocabularul acelor epoci. În cazul italienei, împrumutul s-a făcut direct din latină, dar în cazul românei latinismul achiziţionat (cu multe secole mai târziu)  a intrat în limbă prin filiera unei alte limbi europene moderne (franceză, italiană, germană). Graţie acestor relatinizări ulterioare, multe cuvinte latineşti savante s-au răspândit cu precădere începând cu veacul al XVIII şi în multe cazuri au devenit termeni  internaţionali.  Iată de ce sute de latinisme sau neologisme din greaca veche intrate prin medierea latinei, ce acum s-au integrat sistemului fono-morfologic al italienei, cum ar fi informazione, regola, abilità, notturno, nucleo, critico, proprietà, latitudine, cronico, sonnifero, attualità, deputato, istituto, energia etc., simplifică în mod considerabil înţelegerea în procesul de comunicare italo-român, formând un nou pod peste timp întru consolidarea latinităţii pe care s-au întemeiat limbile noastre.

Pentru orice cuvânt italian sau român aşadar, raportarea la latină este fie un proces extrem de vechi şi neîntrerupt, ca o curgere de izvor lexical nesecat, fie un proces ulterior ce ţine de  împrumutul lingvistic. Dar studiile etimologice au pus în valoare o a treia posibilă ipostază ce se întâlneşte doar la limbile romanice, aceea a prezenţei simultane în lexicul respectivei limbi a două cuvinte ce îşi trag rădăcinile din exact acelaşi etimon latin: unul este moştenit, iar celălalt împrumutat.  Vorbim despre situaţia particulară a dubletelor etimologice, numite în italiană doppioni etimologici sau allotropi.

Elementul moştenit este, evident, cuvântul cel mai vechi, peste care au trecut multe veacuri de procese fonetice ce l-au “tocit” şi deformat, îndepărtându-l de forma iniţială latină. Împrumutul cult este în schimb mult mai fidel formei latineşti a etimonului. De cele mai multe ori cei doi termeni ai perechii s-au specializat şi au căpătat accepţiuni diferite. Româna are de pildă drept (moştenit) şi direct (împrumutat), din acelaşi lat. directus; mărunt  (moştenit) şi minut (împrumutat)  din lat. minutus; a săruta (moştenit) şi a saluta (împrumutat) din lat. salutare; întreg (moştenit) şi integru din lat. integer; subţire (moştenit) şi subtil (împrumutat) din lat. subtilis  etc.

Fenomenul dubletelor etimologice e mult mai bine reprezentat în italiană şi face parte, credem noi, dintr-o tendinţă către supraabundenţă lexicală pe care această limbă o manifestă mai ales la nivelul variantelor de tot felul (fonetice, grafice, morfologice, regionale, dialectale) care coexistă libere şi neîngrădite de nicio normă lingvistică. În şirul unor cuvinte moştenite cum ar fi parola (“cuvânt”), badia (“mănăstire”), aia (“curte, bătătură”), tonaca (“rasă de călugăr”), mattino (“dimineaţă”), logorare (“a uza”), fiera (“târg”), cerchio (“cerc”), cosa (“lucru”), soldo (“ban”), cagione (“pricină”) se poate deduce mai greu etimonul latin, mult mai transparent în schimb în corespondentele culte ale dubletelor populare de mai sus, şi anume parabola, abbazia, area, tunica, mattutino, lucrare, ferie, circolo, causa, solido, occasione.

Lucruri nebănuit de interesante ne poate revela etimologia despre cât de legate sunt limbile noastre, în ciuda faptului că nu au avut parte de o contiguitate nici teritorială şi nici culturală care să le întărească reciproc latinitatea, aşa cum s-a întâmplat cu idiomurile romanice aparţinând spaţiului apusean catolic. Cu atât mai surprinzătoare ar putea fi micile noastre revelaţii legate de istoria particulară a unor cuvinte, de asemănările dintre proverbele şi expresiile celor două popoare sau de filonul  aceleiaşi latinităţi orientale ce leagă româna de dialectele italiene de Sud.

Oana SĂLIȘTEANU
Profesor universitar la
Facultatea de Limbi și Literaturi Străine,
Departament Lingvistică Romanică,
Limbi şi Literaturi Iberoromanice, Italiană,
Filologie Clasică și Neogreacă

Share This