Am auzit cu toții de seducătorul, afemeiatul, trișorul Casanova. Și încă și azi folosim numele său pentru a desemna un bărbat care îndeplinește condițiile de mai înainte. Și totuși, cel născut azi pe 2 aprilie a fost și un om al literelor, un călător pasionat și un spion aflat în slujba mai marilor secolului său. Giacomo Casanova era conștient încă din timpul vieții de reputația sa, ba chiar a făcut tot posibilul să își creeze un brand personal puternic, cu iscusința unui expert în relații publice, din ziua de azi.

Născut în 1725 din părinți comedianți, Gaetano Casanova și Zanettra Farussi, tânărul Giacomo a fost lăsat singur pentru a fi crescut de bunica sa. Copil fragil, dar talentat, foarte curios și dornic de cunoaștere, el trebuia să ia calea preoției. Primește tonsura (ceremonia tunderii părului din creștetul capului la consacrarea unui cleric catolic) la 15 ani. Vocația n-avea însă să dureze prea mult, dar în numele ei a plecat la Roma în 1743. De acolo, pornește într-o călătorie îndelungată:Milano, Berlin, Viena, Geneva, Praga, Bruxelles, Amsterdam, Paris, Madrid, Sankt-Petersburg, Varșovia, Riga, Londra etc. Pasiunea pentru călătorii pune stăpânire pe acest om a cărui instabilitate este cronică. Devine asfel omul mereu în mișcare într-un secol cosmopolit, să nu uităm că ne aflăm în plin Secol al Luminilor iar Casanova este contemporan cu nume ilustre ale culturii europene precum Voltaire, Diderot, Rousseau, Goethe, Mozart , Bach sau Pagannini. Dar totuși, aventurier cum era, preferând viața pe drumuri unei vieți de muncă, Casanova trebuia totuși să supraviețuiască prin locurile pe unde mergea. Și a reușit să facă asta într-un mod genial. A fost, pe rând și cu succes, un aventurier al finanțelor, bancher, curtezan aristocrat, spion, jucător, dar și savant, jurnalist, unul dintre cei mai buni observatori ai epocii sale, un om al literelor.

Această reputație l-a făcut celebru, iar compania sa era căutată chiar și de către suverani. S-a întreținut cu Maria Tereza, cu Frederic cel Mare, chiar și cu Ecaterina a II-a a Rusiei. Dar aceste legături imporante nu l-au scutit de câteva ”sejururi” prin închisori, atunci când protectorii îl părăseau, companionii de joc îl acuzau, creditorii îl denunțau sau soții furioși îl urmăreau.

Când începe să-și scrie memoriile, probabil în 1789 sau 1790, Casanova ajunsese un om solitar, uitat, pierzându-și aproape toți protectorii – morți sau ruinați. Ajunsese un om învins care abia reușise să obțină, grație contelui de Waldstein, un post de bibliotecar la Castelul Dux, pierdut în inima pădurilor Boemiei. Lumea pe care o cunoscuse se prăbușea sub armele Revoluției Franceze. Începe să scrie la sfatul doctorului său că asta este cea mai bună modalitate de a alunga răul melancoliei și de a găsi puțină bucurie în sânul unei existențe ce n-avea în nimic comun cu fosta sa viață.

Prima variantă a manuscrisului e terminată în 1794, dar aceasta a fost refăcută până la moartea lui Casanova, pe 4 iunie 1798. Se spune că ultimele sale cuvinte ar fi fost ”Am trăit ca un filosof, mor ca un creștin.”

Alexandru PETROVICI
Share This