Nu ştiu cât de multe versuri mai cunoaştem din poezia lui Alecsandri, dar precis continuăm şi azi să ne amuzăm de intuiţia poetului în a ilustra magistral, prin faimosul furculision rostit de personajele Coanei Chiriţa ce se considerau cunoscătoare de franceză, fenomenul calcului lingvistic. În mod instinctiv, vorbitorul care abia a început studiul unei limbi străine, sau care dimpotrivă s-a desprins de multă vreme de limba maternă şi gândeşte deja în limba de adopţie, are tendinţa de a împrumuta sensuri (calc semantic), forme lingvistice (calc lexical), sau de structuri mai complexe (calc frazeologic) mimetizând sau preluând cuvinte după modelul celeilalte limbi.

Prin calc, care este o formă a împrumutului lingvistic, limba se poate îmbogăţi prin noi achiziţii ce devin forme standard. Atât rom. zgârie-nori cât şi it. grattacielo nu ar fi apărut în limbile noastre fără modelul englezesc skyscraper. La fel şi sp. golpe de Estato, it. colpo di stato, rom. lovitură de stat nu ar fi fost create de fiecare dintre aceste limbi pe teren propriu fără modelul franţuzesc coup d’Ètat. 

Dar calcul poate fi şi o formă eronată de împrumut. Un exemplu de calc semantic ar fi cel al ardeleanului naturalizat in Statele Unite care, bucuros că îi poate ajuta cu bani pe românii veniţi în vizită, exclamă: „Pentru că trebuie să-i suportăm pe fraţii noştri!”, făcând un involuntar transfer de sens peste cuvântul românesc de la englezescul to support „a sprijini”. Calcul lexical poate fi doar carcasa, forma împrumutată şi adaptată legilor fonetice ale limbii care adoptă (am auzit chiar azi un student ce a făcut şcoala în Italia zicând „locuieşte nu la munte ci în pianură”, cuvânt inexistent în română pentru a spune „la şes”), sau poate fi o pură invenţie lingvistică, dar cu iz străin (ca în citatul furculision, cu un plausibil dar hilar sufix franţuzesc peste cuvântul nostru, în loc de adevăratul termen fourchette). Dar totuşi între pianura citată şi furculision există o uriaşă diferenţă: primul exemplu este o scăpare involuntară a cuiva ce gândeşte mai mult în italiană, în timp ce al doilea este o creaţie jucăuşă a unui om de spirit. Între calc şi joc de cuvinte nu e decât un pas: cel de la expresia spontană, necontrolată, la cea intenţională, voit ludică. Cu cât apropierea genetică dintre două limbi e mai mare, cu atât riscul calcurilor e mai mare. Dar şi ispita de a îmbrăca într-o sonoritate italianizantă un text cât se poate de neaoş!  Ca în poezioara plină de haz într-o foarte inventată limbă italiană pe care mi-o recita tata plin de umor:

                          Che bella è Milano con strade maturate,

                           Pavaggio in buona stare, trotuare riparate,

                           Con piezze, con fontane, biseriche enorme,

                           Perché il lor primario è treazo e non dorme!

Oana SĂLIȘTEANU

Profesor universitar la
Facultatea de Limbi și Literaturi Străine,
Departament Lingvistică Romanică,
Limbi şi Literaturi Iberoromanice, Italiană,
Filologie Clasică și Neogreacă

Share This