În tradiția populară românească, lunii mai i se mai spune și Florar, Frunzar sau Luna ierburilor, întrucât aceasta este luna în care se manifestă o explozie de vegetație, pomii prind culoare și viață prin frunze și flori, muncile agricole se intensifică și, așa cum spun țăranii noștri, e timpul de ieșit în grădină.

Începutul lunii mai, e cu multe emoții pentru agricultori. Dacă nu a brumat sau înghețat în aprilie, atunci există mari șanse să înghețe la începutul lunii mai, lucru destul de des verificat. Tot luna mai dă startul strânsului turmelor de oi și vaci, iar în anumite locuri, mai ales în zona montană, se face și ”măsura oilor”.

Măsura oilor sau urcatul oilor la stână, a rămas până în zilele noastre o complexă sărbătoare pastorală care se desfășoară la începutul lunii mai, odată cu formarea stânelor sau cu deplasarea turmelor în zona pășunatului de vară. Este un obicei cu multiple conotații – economice, sociale, estetice, distractive – la care participă întreaga obște a satului. Acum, în cadru sărbătoresc se desfășoară, după tradiții seculare, întâiul muls al oilor, consemnându-se drepturile la cota-parte din produsele lactate ale fiecărui proprietar de oi.

De câțiva ani această manifestare are loc, în funcție de starea vremii, în jurul datei de10 mai, în acele sate de munte în care păstoritul mai păstrează din farmecul de altă dată.. Măsura oilor este precedată de unele activități practice (închiderea țarinilor, construirea sau repararea stânelor, înțărcatul mieilor, alegerea oilor sterpe, tunsul oilor și al berbecilor) precum și de activități cu caracter juridic (asocierea proprietarilor de oi, însemnarea oilor, angajarea ciobanilor, arendarea suprafețelor pe care se va pășuna, plata pășunatului etc).

În cazul în care pășunatul este de tip pendulator, când turmele trebuie să se deplaseze la mari distante, o delegație de săteni se deplasează în alt sat, unde închiriază câte un munte pentru întreaga vară. După întoarcerea acestora și anunțarea rezultatelor negocierii, se constituie stânele. Această formă de organizare se mai practică în satele din zona Rădăuți. Păstorii din zona de podiș (satele Bilca, Frătăuți, Arbore, Milișăuți) arendează terenuri în părțile Cârlibabei, pe munții Țapu, Iedu, Oușor, Piatra Roșie sau își organizează stâni pe munții Rarău, Giumalău, Călimani. Pe islazul comunal rămân să pască doar cârlanii și gâștele, uneori în amestec cu porcii.

O etapă importantă pentru buna desfășurare a păstoritului este angajarea oamenilor pricepuți „să poarte stâna”, în frunte cu baciul care gestionează întreaga activitate. Întotdeauna „nimatul” (locul unde stau oile) este păzit de către ciobani pe timp de noapte, câte doi de o parte și de alta a strungii.

Înainte ca oile să fie adunate în turmă, acestea se tund de către proprietari, se despart de miei și se înseamnă în urechi cu „furculițe”, „hârlețe”, „găurele”, cu ciucuri de lână colorata sau cu plăcuțe ștanțate.

În satele în care turma urma să parcurgă zeci de kilometri până la locul de pășunat, măsura se făcea pe loc, în capul satului sau pe islazul comunal. Fiecare gospodar își mulgea oile separat, cantitatea de lapte obținută fiind măsurată cu tâncușul și trecută în scriptele baciului. Înainte, cantitatea de lapte obținută la prima mulsoare era trecută pe răboj după care acesta se despica, o parte a însemnărilor rămânând proprietarului.

După operația de măsurare a laptelui, după notarea semnelor făcute în urechile oilor și cinstirea ciobanilor, urma aprinderea unui foc, oile fiind obligate să treacă peste jăratecul sau fumul acestuia, „pentru curățire”, timp în care erau numărate de către cioban și atinse cu o ramură de leuștean.

Turma ajungea la locul de destinație însoțită, de cele mai multe ori, de către preotul din sat. Sus, pe munte, se desfășura un ceremonial de consacrare a locului și de îmbunare a lupilor, prin sfințirea stânei și a oilor. Încă din prima zi de pășunat, aici se aprindea focul viu care, prin grija ciobanilor, era permanent întreținut, obicei păstrat, până nu demult, în stânele din munții Bucovinei.

Ciobanii înfig în mijlocul țarcului o cruce de lemn împodobită cu verdeață și afumă de jur împrejur gardurile și acareturile stânii, pentru îndepărtarea spiritelor rele. La măsura laptelui nu este permis nici un vicleșug, deoarece se consideră că este de rău augur a se face vreo înșelătorie iar cei prinși cu vicleșuguri sunt supuși unor aspre critici de către întreaga comunitate.

După „măsură” urmează ospățul ritual, pe pajiștea din imediata apropiere a stânei. Pe iarba verde se întind ștergare și covoare pe care se așează bunătățile culinare pregătite special pentru acest moment festiv. Cât timp durează această masă câmpenească, ciobanii prepară, în stână, primul caș.

La un moment dat, are loc pomana ciobanilor, când aceștia trec printre grupurile așezate pe iarba și primesc din partea participanților câte ceva de mâncare: ouă, friptură, cozonaci, băutură etc. Urmează împărțirea, în mod egal, a primului caș și consumarea sa rituală.

Către seară, feciorii fură încălțămintea fetelor și o aruncă, uneori, pentru a nu mai fi găsită, întrucât există credința că, astfel, fetele se vor căsători în acel an.

Alexandru PETROVICI

 

Share This