A treia marți după Paști este datina mai în toate satele de la câmp de a se aduna dis de dimineață, mai multe fete la un loc, care fac un om de lut, ce poartă numele de Caloian sau Scaloian. Acesta reprezintă un sol trimis la divinitatea pluviometrică pentru a o invoca să dezlege sau să lege ploile, substituit de o păpuşă confecţionată din lut, cârpe, paie sau crenguţă de lemn îmbrăcată cu hăinuţe din cârpe. Caloianul poartă o bogată sinonimie locală şi zonală feminină (Ploaia, Moaşa Ploii, Mama Caloiana, Maica Călătoarea, Maica Domnului, Zâna, Scaloiana, Seceta, Mama Secetei) şi mai rar masculină (Scaloian, Tatăl Soarelui, Sfântul Soare, Sântilie).

În unele cete de Caloieni, mesagerii perechi, Caloian şi Caloiana sau Mama Ploii şi Tatăl Soarelui sunt expediaţi la divinitate printr-un rit funerar (înhumare sau scufundare în apă), cu mesaje diferite: Ea să aducă, El să oprească ploile pe Pământ. Din informaţiile etnografice şi textele „cântate“ (bocite) de cortegiul funerar în timpul înmormântării rezultă că „mortul“ este un copil dispărut în condiţii necunoscute, găsit de mama sa, după îndelungate căutări, prin vâlcele, colnice, păduri, , grădină, curtea casei sau la „Fântâna Mare“, probabil înecat. Acest suflet neprihănit este iniţiat şi trimis la divinitate în secvenţa centrală a ceremonialului (Înmormântarea Caloianului), prin rituri funerare preistorice: distrugerea violentă a corpului şi abandonarea lui pe pământ sau aruncarea în apă, incinerarea, înhumarea, scufundatul sau „datul“ pe apă. Frecvent, aceeaşi păpuşă este supusă biritualului funerar: înhumarea urmată de înviere (dezgroparea ei după trei zile), distrugerea violentă, abandonarea în apă sau „dată“ pe o apă curgătoare. Când apar două păpuşi, una pentru ploaie şi alta pentru secetă, sunt supuse, de obicei, la câte un singur rit funerar.

Copiii, fete și băieți, erau costumați în părinții Caloianului, dar și în preot, dascăl, gropar, țigan și țigancă, iar roluri importante aveau și Paparudele ori bocitoarele.

Ele cântau: „Iene-Iene, Caloiene,/ Ia cerului torţile/ Şi deschide porţile/ Şi porneşte ploile,/ Curgă ca şuvoile,/ Umple-se pâraiele/ printre toate văile,/ Umple-se fântânile,/ Să răsară grânele,/ Florile, verdeţele,/ Să crească fânaţele/ Să-s-adape vitele,/ Fie multe pitele”.

Caloianul era apoi trimis pe o apă curgătoare, pe o scândură de lemn, să tulbure apele și norii, așa cum se întâmplă înainte să plouă. Alaiul pornea apoi spre casa gazdei, acolo unde a fost confecționat Caloianul, sau acasă la un alt copil din grup, unde avea loc pomana Caloianului, iar copiii erau așteptați de către adulți cu plăcinte.

Cea mai veche atestare a datinii legate de Caloianul pare a fi o relatare a unui autor antic „În Phrygia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le răspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, phrygienii au făcut imaginea tânărului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre”.

Alexandru PETROVICI
Share This