Sunt infime şanse ca un cunoscător, să spunem, de coreeană, să confunde între ele cuvintele limbii proprii cu cele ale acelei limbi exotice, cu alfabet, grafie, intonaţie, etimologie atât de îndepărtate de cele ale unui idiom indo-european. În schimb, cu cât două limbi sunt mai apropiate şi grafic şi fonetic, cu cât fenomenele legate de calcul lingvistic şi de confuziile cu “falşii prieteni” ai limbii sunt nu numai posibile, ci chiar şi frecvente.

Să ne gândim de câte ori de pildă italienii care învaţă spaniolă nu încurcă în traducerea scrisă sau în înţelegerea spontană chiar şi cuvinte frecvente, care sunt din punct de vedere formal identice sau foarte asemănătoare, când descoperă că în limba ibericilor salir nu înseamnă “a urca”, ci “a ieşi”, că vaso nu e un vas, ci un pahar, că estanco nu are legătură cu oboseala, ci este fie adjectivul “etanş”, fie substantivul “tutungerie”, că aceite e pe acelaşi raft cu oţetul, dar înseamnă “ulei”, că nudo este doar un nod, sau că largo e de fapt… lungo.

Şi între română şi italiană pot interveni astfel de false friends  care să tulbure o bună percepţie a mesajului. Sunt omografe (se scriu exact ca substantivele articulate din română) cuvinte cum ar fi ca bara, fata, firma, frate, lupa, nuca, talpa, gara, targa ce pot da naştere la multe confuzii, dar e vorba de o simplă coincidenţă a formei, nu şi a sensului acestora, întrucât în limba Peninsulei ele înseamnă “sicriu”,  “zână”, “semnătură”, “călugăr”, “lupoaică”, “ceafă”, “cârtiţă” “întrecere” şi respectiv  “număr de înmatriculare auto”.

O a doua posibilă categorie, puţin mai largă, a acestor prieteni lexicali înşelători, e constituită din cuvinte asemănătoare formal, dar care prezintă mici diferenţe de grafiere sau de accent faţă de cuvintele cu care sunt confundate în limba noastră, dintre care multe sunt împrumuturi din latină sau din franceză, dar care prezintă sensuri distincte în fiecare dintre limbi. Astfel un diplomato este orice posesor de o diploma de studii, de regulă preuniversitare, despre debito nu putem vorbi în cazul unui râu, pentru că înseamnă “datorie”, differito se referă la amânare, nu la deosebire, il bottone e nasturul de la haine, nu butonul de la lift, cappotto este un palton mult mai gros decât un simplu capot de casă, lucro înseamnă  “profit”, nu muncă, cu sabbia poţi în italiană construi, dar nu şi spinteca pe cineva, timbro este ştampila, nu marca unei scrisori, iar cronicario nu este il cronista ce se ocupă de cronici prin ziare, ci o secţie din spital pentru internarea bolnavilor cronici…..

Dar poate cea mai încurcată situaţie o prezintă pentru românii începători în studiul italienei cuvintele polisemantice, ale căror sensuri se suprapun doar parţial peste cel al cuvintelor româneşti: voto, alături de  “vot”, mai înseamnă şi  “notă la şcoală” şi “făgăduinţă”, palazzo poate fi şi un banal bloc, maestro poate fi şi un umil învâţător, iar dottore este titlul şi apelativul pentru orice absolvent de facultate.

Aşadar atenţie mare la cum am traduce beato chi ha fatto il voto di cercare per tutta la vita larcano delle voci…..   

Oana SĂLIȘTEANU

Profesor universitar la
Facultatea de Limbi și Literaturi Străine,
Departament Lingvistică Romanică,
Limbi şi Literaturi Iberoromanice, Italiană,
Filologie Clasică și Neogreacă

 

Share This