Duminica Orbului, Duminica a cincea după Paști, poartă un ecou al marelui praznic al Învierii. Orbul din naștere a primit de la Mântuitorul Iisus Hristos nu numai lumina ochilor trupești, fapt care, fără îndoială, i-a adus o negrăită bucurie. El a fost luminat și sufletește; mintea, inima și voința lui dovedind o vedere mai înaltă decât cea fizică, în ființa lui vădindu-se, cu anticipare, darurile luminii Învierii. Dovada o avem în felul înțelept în care le-a vorbit celor care-l ispiteau, fariseii interogându-l mai abitir ca, peste veacuri, milițienii pe opozanții anticomuniști, la anchetele din beciurile Securității.    A doua explicație a legăturii cu praznicul Învierii decurge din faptul că izvorul Siloamului, la care după ce s-a spălat, după porunca Mântuitorului, orbul și-a căpătat vederea, prevestește botezul creștin.   În primele secole ale creștinismului, la Paști, erau botezati catehumenii( persoanele pregătite să primească botezul la începuturile creștinismului). La botez erau îmbrăcați în haine albe, pe care le purtau toată săptămâna Luminată, ca simbol al curăției lor, dar și al luminării dobândite.

În mentalul colectiv românesc, Duminica Orbului are și o altă conotație, mai puțin religioasă, dar cu rădăcini puternice în zona politică postdecembristă. Într-o Duminică a Orbului a anului 1990, aveau loc primele alegeri democratice, moment în care noua nomenklatură politică câștiga cu o mare majoritate. Cu partide politice de tradiție precum cel național-țărănesc condus de Corneliu Coposu, respectiv Ion Rațiu, sau cel național-liberal condus de Ion Câmpeanu, aflate la început de drum, cu o televiziune nu foarte liberă și cu o presă care abia începea să cunoască democrația, manipularea în masă nu a fost o sarcină prea dificilă. La acel moment, România era singura țară din fostul lagăr comunist care își alegea noii lideri din rândurile eșalonului doi al fostului partid comunist.

A fost o participare record la vot, de 86%, ceea ce este explicabil: erau, totuși, primele alegeri libere după deceniile de mascaradă electorală comunistă. În cursă s-au înscris 80 de partide (!), fapt care a sporit confuzia în rândul alegătorilor. În Camera Deputaților au intrat 17 partide, dintre care aproape jumătate au obținut doar unul sau două locuri. Câștigător detașat, cu 67%, atât la Cameră cât și la Senat, Frontul Salvării Naționale, care în februarie se autoproclamase partid, în ciuda protestelor opoziției și în ciuda manifestațiilor de stradă.

De partea cealaltă, câteva fărâmituri au reușit să adune Partidul Național Liberal și Partidul Național-Țărănesc Creștin-Democrat. La prezidențiale, Ion Iliescu obține o victorie zdrobitoare, cu 85%, în timp ce liberalul Radu Câmpeanu și țărănistul Ion Rațiu au puțin peste 10 și respectiv 4%. Propaganda îi prezentase pe aceștia doi din urmă drept niște „venetici”, care nu mâncaseră „salam cu soia”. Populației îi mai fuseseră servite și alte baliverne, cum că, spre exemplu, opoziția vrea să-i readucă în țară pe boieri, care își vor lua pământurile înapoi, și pe capitaliști, care își vor cere înapoi fabricile.

Moșierii și capitaliștii n-au venit în schimb noua nomenklatură, formată din foștii activiști și securiști, a vândut fabricile și uzinele la fier vechi.

Partidul lui Ion Iliescu se instala astfel la guvernare și devenea principalul actor de pe scena politică. Au urmat anii în care România a bătut pasul pe loc, deoarece nici guvernul Văcăroiu nici guvernul Ciorbea nu au avut curajul inițierii unor reforme structurale profunde.

Tot într-o zi de 6 iunie 1917 se năștea Ion Rațiu, scriitor, gazetar, avocat, membru marcant al Partidului Național Țărănist. A locuit la Londra începând cu 1940, reîntorcându-se în țară abia în decembrie 1989 o dată cu căderea regimului comunist. Unul dintre citatele sale rămase în conștiința publică este următorul : Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.

Alexandru PETROVICI

 

Share This