Sărbătoarea Înălțării reprezintă punctul final al sărbătorii Paștelui iar nota dominantă a acestui prag o constituie ofrandele funerare aduse în aceste zile. Și totuși de ce Înălțarea se mai numește și Ispas. Ispasul se pare că ar fi un personaj mitic care ar fi asistat la Înălțarea Domnului și la ridicarea sufletelor morților la cer. Întrucât Ispas ar fi fost un om vesel, credincioșii caută să fie și ei binedispuși de ziua acestuia.

Din ziua de Paște și până la Înălțare, credincioșii se salută cu cuvintele:  – Hristos a înviat/Adevărat a înviat! Iar în ziua de Ispas, se vor saluta cu – Hristos s-a înălțat!/Adevărat s-a înălțat!, urmând ca după Ispas să revină la salutul obișnuit. Până la Ispas se mănâncă ouă roșii, fie vopsite pentru Paște, sau Paștele Blajinilor sau pentru Ispas special. Din popor se spune că cei ce mor în această zi, vor merge direct în Cer.

Și de ce este totuși Paștele cailor? Povestea spusă de moșii și strămoșii noștri vorbește despre momentul nașterii Mântuitorului, într-un grajd de lângă Bethleem. Se spune că Fecioara Maria neavând alt loc unde să îl așeze, l-a înfășat și l-a culcat în ieslea lui Crăciun, unde erau legați deopotrivă caii și boii acestuia. Boii au mâncat ce au mâncat din iesle apoi s-au așezat și s-au pus pe rumegat după cum le este obiceiul. Caii însă, mai curajoși au mâncat tot fânul din iesle, chiar și pe cel pe care așezat pruncul Iisus, pus acolo special de Maica Sa. Aceasta s-a supărat pe caii văzându-le isprava și i-a blestemat ca să nu se sature niciodată de mâncare, exceptând o singură zi pe an și atunci doar o oră să se simtă sătui și anume de Ispas. De aceea oamenii, văzând că ai lor cai nu se satură niciodată, nici măcar de Ispas, consideră Paștele cailor ca fiind inexistent. De aici și expresia încetățenită în mentalul colectiv românesc, al expresiei, „ la Paștele cailor „ care are sensul de niciodată.

În ziua de Înălțarea Domnului, femeile pregăteau mâncare pe care o împărțeau în amintirea sufletelor ce nu mai sunt, crezându-se că în această zi sufletele celor dispăruți dintre vii, se pot ridica la Cer. În lumea rurală, Ispasul era văzut ca o sărbătoare dedicată viitoarelor recolte: podeaua bisericilor se acoperea cu fân iar altarul era împodobit cu flori de câmp și spice de grâu, așezate în formă de cruce. Erau organizate nedei, târguri, moment în care fetele tinere nemăritate puteau să își cunoască alesul, așteptând să fie pețite.

Începând cu această zi  și până la Rusalii încep să joace Călușarii, dar despre acest obicei strămoșesc am să povestesc într-o altă Pastilă de memorie. În ziua de Ispas nu se dă sare și nici foc din casă. Focul nu se dă pentru că se spune că vei avea tot anul oameni cu inima rea ca focul care îți vor intra în casă iar sarea nu se dă ca să nu rămână vacile fără laptele gras din care se poate face smântâna.

Până la Ispas se seamănă porumbul și orice se dorește să se pună în pământ; începând cu această zi ce se seamănă nu va rodi. Toate aceste obiceiuri demonstrează încă o dată vechimea poporului român, precum și bogata sa tradiție în zona agricolă și pastorală, modul în care acesta a urmărit fluxul naturii permițându-i să se perfecționeze, în timpuri în care nu exista predicție meteo și nici o altă modalitate de a supraviețui, exceptând munca ta și a familiei la câmp.

Alexandru PETROVICI

 

Share This