Obiceiul Călușului a fost de-a lungul timpului amplu analizat și discutat și tratate întregi i-au fost dedicate acestui dans ritualic cu valențe vindecătoare.  Căluşul este unul dintre cele mai valoroase dansuri tradiţional al ţării noastre. Istorici cunoscuţi precum Dimitrie Cantemir sau Mircea Eliade s-au aplecat asupra studierii acestui obicei străvechi care, anual, în luna iunie, umple zona Olteniei cu sunetul său atât de familial. Dansul în sine nu este unul întâmplător, iar costumul unui căluşar trebuie să îndeplinească anumite cerinţe foarte clar stabilite ce au fiecare însemnătatea ei. Pe seama căluşului au circulat tot felul de legende – unele adevărate, altele închipuite. Cert este că el reprezintă una dintre cele mai originale tradiţii româneşti. Dansul căluşarilor, atât de ritmat încât îţi readuce instantaneu buna-dispoziţie, nu este defel unul oare jucat la întâmplare, ci tehnica şi paşii sunt bine aleşi. De asemenea, costumul unui căluşar trebuie să îndeplinească anumite cerinţe foarte clar stabilite ce au, fiecare, însemnătatea ei.

În ce priveşte simbolistica căluşului, trebuie menţionat că dansul efectiv ar fi avut ca sursă de inspiraţie burniţa – ploaia măruntă pe care o invocă dansatorii din căluş. Înainte ca dansul să ajungă ce este acum, respectiv să fie jucat mai mult pe scenă, ”se bătea” în bătătura (curtea) fiecărui gospodar. De altfel, prin vechii căluşari exista vorba că, dacă aveai probleme la tălpi din cauza bătăturilor la tălpi, cel mai bun leac pentru vindecare era uleiul de răsură/măceşe. Răsura sau măceşul este un arbust care creşte peste tot, iar frunzele, florile şi fructele sale – măceşele – conţin aproape toate vitaminele: A, B1, B2, C, PP, K, E, F, fiind extrem de indicat pentru prevenirea multor boli. Iar acest ulei de răsură nu este întâmplător pomenit în legătură cu căluşul deoarece înseamnă un alt simbol al acestui dans străvechi pentru că tufa de răsură semnifica măsura  pe care trebuia s-o treacă orice căluşar care, înainte de începutul  pregătirii căluşului, trebuie să sară peste o ”răsură”, ce reprezenta acel hotar dintre două locuri de pământ care, fiind mai puţin muncit, dădea voie măceşilor să-şi dezvolte coroanele sferice de câţiva metri.

Tradiţia Căluşului a fost proclamată drept capodoperă a patrimoniului oral şi imaterial al umanităţii, pe lângă alte capodopere propuse de diferite state membre UNESCO, în cadrul unei ceremonii organizate în anul 2005 la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO). Dosarul de candidatură privind Tradiţia Căluşului a fost pregătit şi îmbunătăţit pe parcursul anilor 2001-2005 de către Delegaţia Permanentă a României pe lângă UNESCO, Organizaţia Neguvernamentală „Universitatea pentru Toţi ” din Slatina şi Ministerul Culturii şi Cultelor, în strânsă cooperare cu Secţia de specialitate din UNESCO.

În anul 2008, dansul ritual al Căluşului a fost inclus pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO.

Căluşul este un ceremonial de mare spectacol în care Mutul Căluşului, zeu cabalin şi protector al cailor, petrece împreună cu anturajul său divin, ceata căluşarilor, în săptămâna Rusaliilor sau a Căluşului.

Căluşul alături de Rusalii apar în jurul marii sărbători creştine a Pogorârii Duhului Sfânt (Cincizecimii), dar cele două reprezentări mitologice au origini diferite. Căluşul provine din tradiţia traco-dacă, iar Rusaliile au origine romană.

„Ipoteza conform căreia fiinţele mitologice reprezentate de căluşari ar fi fost din totdeauna legate de Rusalii (Iele) este puţin probabilă: jocul căluşarilor încetează înainte de lăsarea serii, în timp ce Rusaliile îşi începeau dansurile şi poceau oamenii după lăsarea serii (…) Dacă ar fi existat la Rosalia din calendarul vechi roman un joc ritual de mare spectacol, cum este dansul Căluşarii, cu siguranţă că ar fi rămas consemnat. Dar, cum informaţiile de această natură lipsesc, se poate afirma că obiceiul este autohton sau că a aparţinut întregului areal sud-est european” („Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Ion Ghinoiu, 2003, Ed. Elion).

Pitorescul acestui joc implică varietate de la o regiune la alta şi de la un secol la altul. Această noutate care aduce prospeţime şi interes pentru Căluş se datorează faptului că fiecare echipă a căutat să aducă o noutate în joc şi, dacă putea, chiar în interiorul spectacolului în sine.

Între mărturiile istorice privind jocul Căluşarilor în trecut, cartea consemnează un episod care a avut loc în anul 1599, cu prilejul unei serbări dată de Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. La această serbare au participat şi Căluşarii români sub conducerea vornicului Baba Novac.

Alexandru PETROVICI

 

Share This