Boccaccio se naște în anul 1313 într-o zi de 16 iunie, probabil în Certaldo/Toscana, posibil însă și în Florența, ca fiu natural al negustorului Florentin Boccaccio di Chellino și al unei femei de origine modestă, al cărei nume nu se cunoaște. Deși poate astăzi opera sa este prea puțin citită și este văzută mai mult ca o corvoadă pentru elev, lucrările sale, în special Decameronul, fac parte din patrimoniul literar al umanității fiind intens studiate de către literați. După primii ani de școală la Florența, este trimis de tatăl său în 1327 la Napoli să facă practică în comerț, activitate la care renunță pentru a studia Dreptul canonic și limbile clasice. În acei ani Boccaccio studiază în special clasicii latini, precum și literatura de curte franceză și italiană, și scrie primele sale opere: Filocolo (1336-1338), Filostrato (1335), Teseida (1339-1341), Caccia di Diana (1334-1338). Boccaccio era primit la curtea regelui Robert d’Anjou, regele orașului Napoli, unde o cunoaște pe Maria de Conti d’Anjou, fiică nelegitimă a regelui, cu care are relații amoroase și care apare ca Fiammetta în multe din creațiile sale literare.

În 1341 trebuie să se întoarcă la Florența — tatăl său trecea printr-o perioadă de dificultăți financiare în urma falimentului băncii Bardi — și primește o funcție diplomatică din partea conducerii orașului, printre care la curtea lui Ostasios da Polenta în Ravenna (1346) și pe lângă Francesco Ordelaffi în Forli (1348). Compune noi opere poetice și în proză: Ninfale d’Ameto sau Commedia delle Ninfe fiorentine (1341–1342), Elegia di madonna Fiammetta (1343–1344), Ninfale fiesolano (1344–1346).

În 1350 se întâlnește pentru prima dată cu Francesco Petrarca, după ce mai înainte îi scrisese o epistolă în limba latină . De Petrarca îl va  lega o trainică prietenie până la moartea acestuia în 1374. Împreună se angajează în traducerea autorilor antichității clasice, astfel, la îndemnul său, Leontino Pilato traduce în limba latină epopeele lui Homer. Petrarca îl ajută să iasă dintr-o criză religioasă, îndrumându-l către cultura literară de tip umanist. Operele târzii ale lui Boccaccio vor fi scrise numai în limba latină, printre acestea „Genealogia deorum gentilium”, un mare tratat de mitologie greco-romană, care pentru două secole rămâne cartea cea mai citită pe această temă. Între timp (1348-1353), după teribila epidemie de ciumă care a devastat Europa în anul 1348, lucrează la opera sa majoră, „Il Decamerone”, care va circula în manuscrise și va fi tipărită pentru prima dată abia în 1470.

Așa cum rezultă din înțelesul grec al titlului, acțiunea are loc în decursul a zece zile. După o precuvântare dedicată „grațioaselor doamne” („vaghe donne”) care cunosc arta amorului, urmează o introducere ce dă un cadru terifiant atmosferei de groază care domnea în Florența bântuită de ciumă. Șapte tinere doamne și trei tineri s-au refugiat într-o vilă din apropierea Florenței pentru a scăpa de contaminare și, pentru a face să treacă timpul în mod plăcut, între conversații, banchete și dansuri, se adună zilnic – cu excepția zilelor de vineri și sâmbătă, dedicate practicilor religioase – într-o poiană, unde fiecare spune o povestire pe o temă prestabilită, propusă de fiecare dată de „regele” sau „regina” grupului, aleși prin rotație. La sfârșitul zilei, cele zece povestiri sunt urmate de un „canzone” (un recitativ în formă poetică) și de dans. A rezultat astfel un număr de 100 nuvele care alcătuiesc Decameronul, prima și în același timp cea mai bună operă în proză a literaturii italiene din epoca Umanismului, etapă care precedă Renașterea. Nuvelele se caracterizează prin tematica foarte variată, plină de umor și galanterie, adesea foarte îndrăzneață, din care nu lipsesc picanteriile spre deliciul cititorului, cu o compoziție în formă magistrală și descrierea pregnantă a caracterelor. În unele cercuri puritane ale timpului, cartea a fost curând considerată periculoasă pentru moravuri, încât nu mult a lipsit să fie arsă în public, la îndemnul călugărului fanatic Girolamo Savonarola. În timpurile moderne, Decameronul a avut o mare audiență la public, au fost turnate și filme inspirate din această operă literară, printre care remarcabil este cel în regia lui Pier Paolo Pasolini (1971).

Alexandru PETROVICI

 

Share This