Acum 34 de ani, pe 19 iunie 1987, Biserica Sfânta Vineri a fost rasă de pe fața pământului, chiar într-o zi de vineri, sub pretextul sistematizării Bucureștiului. Mentalul colectiv al bucureștenilor a păstrat denumirea bisericii și încă și acum multă lume vorbește despre locul situat în spatele magazinului Unirea ca “Sfânta Vineri„ O placă de marmură reamintește astăzi trecătorilor despre lăcașul de cult și de icoana făcătoare-de-minuni a Cuvioasei Parascheva.

Primul schit al acestei Biserici a fost constru­it spre sfârșitul secolului 13 de credincioșii locali. Tradiția spune că în acest schit domnitorul Mircea cel Bătrân a adus pentru un scurt timp moaștele Sfintei Parascheva și ale Sfintei Fi­lofteia de la Argeș. Mai târziu, în vremea dom­nitorului Matei Basarab, Nicolae vel Aga a reconstruit biserica pe aceeași teme­lie, astfel încât tradiția a început a numi noua bi­se­rică „Agă­ni­ța”, până în anul 1749, când Elena Doamna și fratele său, Udriște Năsturel-He­rescu, au preluat obligația sprijinirii materiale a Bisericii, iar credincioșii au început să o numească Biserica Sfânta Vineri-Hereasca. În se­co­lul 18, protecția ma­terială a bisericii a fost asigurată de boierii Băleni, care au și construit noi clădiri pentru săraci și bolnavi, iar celebrul Anton Pann a înființat aici o școală de cantori bisericești.

Părintele Gelu Bogdan este personajul a că­rei viață este indisolubil legată de „Sf. Vineri”. Diacon la această biserică, pe 12 februarie 1978 este hirotonit preot de Patriarhul Iustin, pe seama aceleiași Biserici Sf. Vineri, cu ascultarea de a o reconstrui, lăcașul fiind avariat după cu­tre­murul din 4 martie 1977. „Patriarhul Ius­tin mi-a dat 100.000 de lei și m-a trimis la trea­bă”, povestește într-un interviu, preotul Gelu Bogdan. Lucrările, care au durat 8 ani, au costat la acea vreme 2.845.000 de lei! Pe 14 octombrie 1985 Bise­rica, pictată de celebrul Dimitrie Belizarie, a fost resfințită.

Bucuria părintelui și a credincioșilor nu a durat mult, pentru că în iunie 1987 s-a primit o hârtie de la Primărie în care se cerea Bisericii să cedeze 1450 metri pătrați de jur-împrejur, pentru construcția unui bloc. „Am intuit că vor să pună blocul ca o fațadă, să ascundă biserica, așa cum au făcut la Domnița Bălașa. Pa­tri­arhul m-a îndemnat să nu aduc nici un răspuns, să trenez, iar Consiliul Parohial, care era format din oameni de cultură, a refuzat să cedeze. Tragedia acestei biserici a început  pe 9 iunie 1987, când au sosit 3 delegați ai Primăriei, conduși de vicele Dumitru Necșoiu, un comunist fără inimă, care m-a amenințat că varianta cu construcția blocului, „e cea mai bună soluție”. Pe 13 iunie, pe la ora 14.15, m-am trezit cu Ele­na Ceaușescu. Însoțitoarea îi tot arăta câte ceva cu mâna, iar ea, după câteva secunde, a zis: «Jos porcăria!». Am fost martor și am au­zit cu urechile mele. Nu pot să uit: 13 iunie 1987″, spune părintele. „Pe 14 iunie 1987 am săvârșit ultima Liturghie în Biserica Sf. Vineri”, a mai spus acesta.

Demolarea a început pe 16 iunie, după numai trei zile de la decizia Elenei Ceaușescu. În primele două zile a fost demolată casa parohială, iar dărâmarea bisericii a început pe 18 iunie, într-o zi de joi, își amintește preotul. „Vineri, la ora 18.00, era deja un covor de lumânări”, adaugă el. Aflând că se va demola biserica, mai mulți credincioși s-au adunat la Sfânta Vineri și, potrivit preotului, s-au scandat lozinci împotriva comunismului.

În plus, „când militarii și cei de la ICRAL au aflat că se demolează și biserica, nu doar casa parohială, au fugit de pe teren. Nu au mai vrut să participe la lucrări”, povestește Gelu Bogdan. Pentru continuarea lucrărilor au fost aduși deținuți, iar lăcașul de cult a fost pus la pământ în numai două zile. „A fost de un vandalism extraordinar”, spune preotul, care a reușit să salveze multe din bunurile de preț ale bisericii, pe care le-a dus la alte lăcașuri de cult. Pe de altă parte, Securitatea a luat toate actele de proprietate ale bisericii.

Alexandru PETROVICI

 

Share This