Moştenirea latină

Avem sentimentul că limba română e parcă şi mai adânc înfrăţită cu cea italiană ori de cîte ori constatăm că şi locuitorii frumoasei Peninsule folosesc proverbe sau zicale foarte similare cu ale noastre. Oare de când datează această asemănare şi ce anume a determinat-o? Nu s-ar putea găsi un singur răspuns la această întrebare, pentru că fiecare proverb sau expresie în parte are propria sa poveste, iar în paremiologie, ca şi în lexicologie, nu există reguli: nu putem decât constata, niciodată prevedea, evoluţia unui cuvânt dintr-o limbă.

Cu multă duioşie îmi amintesc de amuzantele consideraţii etimologice ale unui mare cărturar  şi profesor, regretatul clasicist Dan Sluşanschi, care observa următoarea ciudăţenie lexicală: cum se face ca în aceeaşi curte românii să aibă o găină foarte bătrână (cuvânt panromanic, moştenit din latinescul gallina(m)), dar un cocoş  cu cel puţin un mileniu mai tânăr, pentru că, în mod surprinzător, cuvântul nu a continuat, cum ar fi fost firesc, latinescul gallu(m), aşa cum s-a întâmplat în limbile iberice şi în italiană, ci a trebuit să fie împrumutat din slavă?

Limbile romanice (portugheza, spaniola, catalana, franceza, occitana, sarda, italiana, retoromana, româna, pentru a cita doar idiomurile naţionale sau pe cele încă destul de vitale) au uriaşul avantaj de a beneficia de puternica rădăcină comună a unei limbi de mare cultură şi prestigiu cum a fost latina. Fapt care face ca un procent însemnat din cuvintele, dar şi din structurile lor fixe, să îşi găsească echivalente identice sau remarcabil de asemănătoare.

Cea dintâi şi cea mai veche raţiune a acestei similitudini ar trebui căutată aşadar în însăşi ereditatea lingvistică a Romei şi în comuniunea culturală a popoarelor noastre. Interesant este că foarte puternic înrădăcinate în tradiţia populară neolatină sunt întotdeauna proverbele construite în jurul unei metafore puternice, dublate de semnificaţie figurată şi de o amplă gamă de situaţii pe care acele proverbe le-ar putea concentra şi ilustra. În exemplele ce urmează, cu toţii ne putem da seama că în percepţia lor curentă, imaginea iniţială a fierarului, câinelui, cuiului, buruienii etc. rămâne cu totul secundară faţă de valoarea de amprentă simbolică pe care acestea o capătă.

Dicţionarele monolingve precum şi cele de proverbe ne atestă faptul că un vechi proverb latin ca ferrum cudendum est dum candet in igne s-a moştenit nu numai în italiană (bisogna battere il ferro finché è caldo) şi română (bate fierul cât e cald), ci şi în spaniolă, portugheză şi franceză. La fel de vechi în limba noastră sunt proverbele panromanice o nenorocire nu vine niciodata singură sau câinele care latră nu mușcă ale căror echivalente italiene perfecte le găsim în le disgrazie non vengono mai sole şi can che abbaia non morde. Înţelepciunea latinilor concentrată în paremii cum ar fi clavo clavum eicere, mala erba non interit, diabolus non est tam ater ac pingitur nu numai că nu s-a pierdut de-a lungul atâtor secole, ci s-a păstrat vie în uz atât în proverbele româneşti cui pe cui se scoate, iarba rea nu piere şi nu e dracul aşa de negru, cât şi în corespondentele lor italiene chiodo scaccia chiodo, la malerba non muore mai şi il diavolo non è così brutto come lo si dipinge.

Aşadar vă propun un joc lingvistic simplu şi frumos: nu-i aşa că de-acum veţi putea deduce mult mai simplu, când veţi auzi sau veţi citi în Italia, cum s-ar putea traduce în română proverbe italiene moştenite de la străbunii noştri comuni, ca de pildă la fame è il miglior cuoco che ci sia, a caval donato non si guarda in bocca sau il pesce grande mangia il pesce piccolo?

Oana SĂLIȘTEANU

Profesor universitar la
Facultatea de Limbi și Literaturi Străine,
Departament Lingvistică Romanică,
Limbi şi Literaturi Iberoromanice, Italiană,
Filologie Clasică și Neogreacă

Share This