Modelul biblic comun

Am văzut în materialul de luna trecută că cea dintâi cauză pentru care proverbele şi locuţiunile limbilor noastre se asemuiesc ţine de însăşi esenţa lor genetică: moştenirea lingvistică şi culturală a Romei antice. Care a fost întotdeauna mult mai evidentă în limbile romanice din Occident (portugheză, spaniolă, catalană, franceză, occitană, italiană, sardă) decât în izolata română, datorită în primul rând aceloraşi condiţionări geografice (mediteraneene), culturale (civilizaţii ale pietrei, ale expansiunii maritime şi ale rapidelor schimburi comerciale şi artistice) şi religioase (tărâmuri de tradiţie catolică), peste care s-a suprapus un continuu proces de consolidare interromanică reciprocă, întreţinut şi facilitat şi de vecinătatea teritorială.

Al doilea factor extrem dinamic în unificarea spirituală şi lingvistică nu numai a fostelor teritorii ale latinilor, ci şi a lumii întregi, a fost răspândirea cuvântului revelat al Bibliei. Timp de secole liturghisit în limba latină în Peninsulă şi scris în alfabet chirilic în bisericile şi mănăstirile spaţiului nostru ortodox, textul învăţăturii creştine a devenit atât de cunoscut şi  de cotidian chiar şi pentru ţăranul analfabet, încât cu uşurinţă a fost preluat, mai întâi ca paremii-citat, apoi sintetizat şi adaptat ca unităţi frazeologice de sine stătătoare, înrădăcinându-se în tezaurul înţelepciunii orale al fiecărei limbi în parte. Astfel proverbe vechi de două milenii cum ar fi cine seamănă vânt culege furtună; cine scoate sabia, de sabie va pieri; cine nu munceşte nici să nu mănânce; nimeni nu poate sluji la doi stăpâni deodată; cine e fără păcat să arunce primul piatra; cei din urmă vor fi cei dintâi îşi găsesc echivalentele perfecte din punct de vedere formal şi semantic în chi semina vento, raccoglie tempesta; chi di spada ferisce, di spada perisce; chi non lavora, non mangi; non si possono servire due padroni; chi è senza peccato, scagli la prima pietra; gli ultimi saranno i primi.  

Tot pornind de la textul Sfintei Scripturi au fost prescurtate şi sintetizate în structuri mai scurte (zicale) exemple ca a arunca mărgăritare înaintea porcilor, a se spăla pe mîini (ca Pilat din Pont), a pune lumina sub obroc, a vorbi în deşert, cărora le corespund în italiană expresiile gettare le perle ai porci, lavarsene le mani (come Ponzio Pilato), mettere la fiaccola sotto il moggio, parlare al deserto.

Vechimea impresionantă a acestor ziceri, dar mai ales calea predominant orală, nu scrisă, pe care s-au transmis, explică în unele situaţii un fenomen interesant de deturnare sau stâlcire a sensului iniţial din Scriptură, asociabil proceselor de etimologie populară. Astfel în română sintagma sărac cu duhul („smerit, fără duh propriu de mărire”) care apare în prima dintre Fericiri (din Matei, 5,3) a ajuns să însemne „nu tocmai deştept, nu foarte înzestrat mental”. Un fenomen similar de pervertire a sensului iniţial îl întâlnim în aceeaşi măsură în română şi italiană în cazul zicalei să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta („non sappia la tua sinistra quello che fa la tua destra”) (Matei 6, 1-6; 16-18) care, prin scoatere din contextul evanghelic originar, cel în care Mântuitorul ne îndeamnă să facem orice faptă caritabilă în perfectă smerenie şi discreţie, a ajuns să fie folosit aproape ca un imbold mafiot la acţiuni ascunse.

E întotdeauna instructiv şi captivant să căutăm sensurile, povestea, etimologia cuvintelor şi expresiilor unei limbi, spre a le folosi mereu în cunoştinţă de cauză. Iar când constatăm că tezaurul nostru paremiologic şi frazeologic are multe asemănări cu cel italian şi romanic parcă simţim cum rădăcinile noastre se afundă şi mai mult în subsolul nostru comun al strămoşilor latini, cei care au construit una dintre cele mai înălţătoare şi vrednice de laudă civilizaţii ale Terrei.

Oana SĂLIȘTEANU

Profesor universitar la
Facultatea de Limbi și Literaturi Străine,
Departament Lingvistică Romanică,
Limbi şi Literaturi Iberoromanice, Italiană,
Filologie Clasică și Neogreacă

 

Share This